260 de kilometri, 10 zile și o singură pereche de barefoot. Buen Camino!

Povești și mărci Plimbări, mișcare și sănătate

Cum e să pornești în încălțăminte barefoot pe celebrul pelerinaj spre Santiago de Compostela?

Știi senzația aia când vrei să lași totul baltă, să-ți dai demisia și pur și simplu să pleci? Undeva. Oriunde. Doar să fii departe. Atunci nu mai sta pe gânduri și du-te! Sună ca un clișeu dintr-o broșură motivațională, dar stai liniștit(ă): în articolul ăsta despre drumul pe jos către locul de pelerinaj spaniol Santiago de Compostela nu te așteaptă nici reflecții „profunde” despre sensul vieții, nici poze cu burți la plajă.

Eu am schimbat toate astea pe o aventură pe jos de-a lungul coastei portughezo-spaniole și, pe deasupra, în noiembrie, cea mai ploioasă lună din an. 260 de kilometri cu o inflamație la gleznă abia tratată, fără antrenament, cu o încărcătură de 10–12 kg în spate și în barefoot. Ce să mai zic, a fost un plan perfect necugetat. Dacă te tentează o aventură similară, dă-i înainte.

Ca să am cu cine să-mi împart bucuriile, necazurile și picioarele dureroase, am convins-o pe prietena mea Hanka să vină să bată drumul cu mine. Iar pe traseu ni s-a alăturat și Karel, neanunțat și neinvitat. Dar despre asta mai târziu.

Echipamentul potrivit e baza

Pe site-urile pentru pelerini citești că echipamentul de bază pentru un pelerinaj pe jos înseamnă, înainte de toate, încălțăminte serioasă. Așa că bocancii cu Gore-Tex, cu talpă amortizată care merge în locul tău, ar fi ideali. Doar că mie, încăpățânatei proaspăt îndrăgostite de barefoot, poți să-mi spui orice și tot pe ale mele o țin. La propriu, aici. Mai zic și să nu cari lucruri grele, să nu strângi suveniruri și alte „inutilități”. Ghicește cât cântărea rucsacul meu și cât din el erau pietricele „de amintire”.

Dar da, echipamentul e baza. Un rucsac de trekking bine căptușit, care te susține pe teren și nu cântărește prea mult (mergi pe branduri clasice de outdoor, spatele tău îți va mulțumi). Haine funcționale, ca să nu miroși de la o poștă după prima zi (merino-ul lăudat chiar s-a dovedit excelent). Și mai ales – o pelerină de ploaie serioasă. Pentru că vremea poate fi înșelătoare și în Spania. Cine s-ar fi gândit? Noi, sigur, nu...

De unde, pe unde și până unde pe Camino de Santiago

Un lucru interesant la pelerinajul ăsta e că ținta e una singură, acea catedrală pitorească din nordul Spaniei, însă puncte de start sunt sute. De fapt, mii. Poți începe, de exemplu, chiar din fața casei tale și să pornești pur și simplu spre Santiago de Compostela. Mai devreme sau mai târziu vei da peste niște săgeți galbene drăguțe, care îți vor fi ghid pe tot parcursul. Și să știi că, odată ce începi să cauți săgețile galbene, dintr-odată o să-ți sară în ochi peste tot.

Traseele trec și prin Cehia. Dacă vrei să vezi dacă nu cumva începe unul chiar sub balconul tău, poți verifica pe site-ul ceh Ultreia, unde găsești toate informațiile detaliate despre drum, adică despre camino.

De mult nu mai e doar un pelerinaj pentru credincioși. Pe camino întâlnești un amestec incredibil de oameni, iar fiecare are propria poveste, pe care o împărtășește cu drag. Noi, din păcate, am avut timp limitat pentru drum și pentru poveștile pelerinilor, așa că am ales una dintre cele mai bătătorite rute – din Porto, Portugalia, cam 260 km. Noiembrie nu e tocmai alegerea ideală pentru drumeții lungi pe jos, cu atât mai puțin într-o țară îndepărtată, ale cărei capcane nici nu le bănuiești. Dar exact despre asta sunt aventurile. Așa că Buen Camino!

Primii kilometri, corpul își spune cuvântul și s-a născut Karel

Plouă. Plouă deja seara, când descoperim frumusețea culorilor din Porto, a faianței, a plutei și a vinului. Și plouă și dimineața, când alergăm disperați după credencial, legitimația de pelerin (pe drum strângi ștampile în ea și, datorită ei, îți găsesc și un pat curat în hostelurile pentru pelerini numite albergues). Și așa am testat pentru prima dată rezistența la apă a barefoot-urilor mele din piele. Au ținut, ce-i drept, o vreme respectabilă. Primii kilometri pe pasarela de lemn de lângă ocean i-au dus impecabil. Până la urmă însă au cedat. Le-am iertat, pentru că atunci când plouă de sus, din lateral și de jos, n-ai nicio șansă. Au confirmat-o și bocancii profi ai Hănkăi, uzi leoarcă.

Prima zi. Primii 22 km. Prima udătură serioasă. Bucuria și entuziasmul se alternau cu gânduri de genul: Serios, o să mergem pe ploaie încă 240 km? Încă 9 zile? Rucsacul ăsta parcă e cam greu. Barefoot-urile nu au fost cea mai bună idee. Pelerina și vântul nu sunt chiar prieteni. Dar nu dura niciodată mult. Priveliștile spre ocean și fiecare pelerin ud, zâmbitor, care ne saluta cu Buen Camino, nu le lăsau nicio șansă gândurilor negre. Pentru că Camino e exact așa cum ți-l faci. Și de ce să te chinui cu ceva ce oricum nu poți controla? Așa că hai mai departe!

Așa merge minunat până când începe să se plângă capul, umerii, genunchii, șoldurile și până îl întâlnești pe Karel. Karel ni s-a alăturat chiar în a doua zi. De fapt, i-am plăcut și și-a chemat și prietenii, așa că s-au instalat la noi imediat mai mulți. În cele mai sensibile locuri de pe tălpi. Niște tovarăși de drum de toată comedia.

Dar știi ceva? În stânga foșnește oceanul și tu mergi mai departe, pentru că vrei, nu te obligă nimeni, și chiar și cu bășici e bine. Plouă sau nu. Doare sau nu. Greutatea gândurilor despre deadline-uri, sarcini neterminate și despre Karel dispare și e înlocuită de singura întrebare importantă a existenței umane: Ce mâncăm?

Ploaia plouă, iar vinul vindecă

„Plouă tare, mă doare tot și cel mai rău doare la coborâre.” așa arată notițele mele de la jumătatea drumului. Dar karma funcționează și răul e mereu înlocuit de bine. E suficient și un lucru aparent mărunt ca să te aducă înapoi la starea de bine. Iese soarele. Zărești un curcubeu. Întâlnești o turmă de vaci. Cineva îți face o poză lângă o biserică medievală din piatră și nu trebuie să te limitezi la un selfie stânjenitor. Sau pur și simplu îți scoți pantofii pentru câteva minute și bei o cafea bună. Recomand să-ți oferi în fiecare zi momentul ăsta de bucurie și să-l închei cu un pahar de roșu portughez/spaniol delicios. Sau cu trei.

Pe traseu, în cafenele și restaurante, sunt obișnuiți cu pelerinii. Cu un strop de zâmbet în plus, au milă de tine și îți permit, de exemplu, să-ți usuci pantofii lângă un șemineu încins. De-a lungul rutei portugheze, din fericire, sunt destule astfel de locuri. Nimănui nu i se pare ciudat că ai rucsacul împodobit cu șosete ude și că, atunci când intri, se formează sub tine un mic ocean, uneori din apă, alteori din nisip. Deși cei mai mulți localnici nu au mers niciodată pe camino, au respect și înțelegere pentru pelerini.

Un avantaj clar al pelerinajului este cazarea, adică albergues, răspândite pe toate traseele cam așa încât să-ți iasă câte una pe zi. Sau măcar o dată la două zile. Și, deși în Portugalia și nici în Spania nu e obiceiul să existe încălzire, albergues sunt pregătite pentru frig și ploaie cu șemineu sau radiatoare electrice. Iar asta, în general, e suficient ca peste noapte să se usuce șosetele, pantofii și tricoul.

În primul rând, picioarele la cald

„Aveți grijă de voi și, mai ales, țineți picioarele la cald”, ne-a spus tata lui Hanka înainte de plecare. Ușor de zis, dar încearcă tu când plouă atât de tare încât e complet irelevant dacă sari peste bălți sau calci în ele. Dar lumea e frumoasă oricum, chiar dacă șchiopătezi prin ea și Karel își face simțită prezența la fiecare pas.

Apropo, pe internetul „deștept” găsești o mulțime de sfaturi excelente despre îngrijirea picioarelor într-un pelerinaj pe jos. De exemplu, să porți două perechi de șosete, ca talpa să nu se frece atât de mult și să nu apară bășici. Funcționează, chiar funcționează. Păcat că mi-am dat seama abia la jumătatea drumului. Totuși, trebuie să spun că Karel-ul meu barefoot a fost, față de cei câțiva ai Hănkăi, doar o nimica toată, care s-a lăsat convins și a dispărut în două zile. Hanka, în bocancii recomandați, cu talpă amortizată, s-a distrat cu ei mult mai mult.

Un alt miracol este banda de taping, care poate să ușureze un genunchi dureros și, implicit, și șoldul. Până începe să doară celălalt. Și un vindecător incredibil este unguentul de gălbenele. Și să-ți ungi tălpile dimineața și seara. Credeam că obiceiul ăsta o să-mi rămână și acasă. Îngrijirea picioarelor care te poartă toată viața e esențială. Dar știi cum e: dacă îmi amintesc o dată pe săptămână, e deja bine. Nu fi ca mine.

Bucuriile momentelor obișnuite

Să mergi în doi are farmecul lui. Ai cu cine să împarți miile de gânduri entuziaste și curioase despre viață, cui să te plângi de durerile din corp și cui să-i repeți la nesfârșit că ți-e foame. Dar e foarte important să găsești echilibrul în toate astea. Pentru că uneori, și spre final tot mai des, apare nevoia firească de liniște și de mers. Mai departe. Singur(ă). În spovedania propriilor gânduri.

Iar alteori e nevoie să întrerupi aceste momente de adâncire cu o clipă perfect absurdă de bucurie pură. Când unul dintre voi spune pe neașteptate replica secolului: Uite, am devenit milionar, dețin două piscine uriașe. În pantofi! Sau întâlnești o bunicuță de 70 de ani, într-o fustă lungă softshell în loc de șorț, care merge camino pentru a patra oară și absorbi de la ea înțelepciunea lumii și frica de ploșnițe. La final îți dă numărul de telefon și promisiunea că, dacă ajungi în Australia, ai unde să dormi. Dacă ar putea, sigur ne-ar coace și prăjituri. Față de cei 600 km ai ei din Lisabona în sandale, noi cu ai noștri 260 km și cu jumătate din vârsta ei eram niște amatori. Mi-aș dori să fiu într-o zi ca ea.

Mai avem mult?

În fiecare zi am mers cam 30 km. La început, cei 260 păreau incredibil de departe. Iar pe măsură ce se împuținau, creștea entuziasmul că ținta se apropie. Dar când a început să se apropie periculos de mult, a apărut din nou dezamăgirea că toată aventura asta se va termina. Dar și curiozitatea: cum e să ajungi la final și să stai în fața catedralei. Ultimii kilometri au fost veseli. Vremea se schimba de la un minut la altul și nouă deja nu ne mai păsa deloc. La fel cum nu ne-a păsat nici că am ajuns la catedrală pe un ocol lung și anevoios. Pentru că, dintr-odată, era acolo. În toată frumusețea ei. Și noi la fel. A fost un sentiment incredibil de fericire, o mică mare victorie, însoțită de tristețea că, încet și sigur, se termină.

Camino aduce multe momente grele, dar frumoase, oboseală, epuizare, foame, tristețe și dor, dar mai ales râs și bucurie. Îți dai seama cât de perfect e corpul uman. Cât de recunoscători ar trebui să-i fim. Că atunci când ceva doare, are un motiv și, de cele mai multe ori, noi suntem de vină. De exemplu, și prin încălțămintea aleasă greșit. Nu e cazul meu: să merg în barefoot a fost o idee absolut grozavă.

Aș mai merge o dată? Clar, chiar și mâine!

Camino de Santiago a fost parcurs și de fotograful, aventurierul și ghidul de auroră boreală, Marek Rybář. Cei 110 km i-a făcut lejer în modelul XERO SHOES HFS.

Uită-te la videoclipul lui de pe traseu: