Traversarea Tenerife în barefoot – 100 km și o provocare după alta

Au sens pantofii barefoot pe un trek de mai multe zile? Nikola a vrut să afle pe pielea ei — o plecare spontană în Tenerife, un rucsac prea greu și surprize la care nu se aștepta.

Ce se întâmplă când, în noiembrie, te hotărăști spontan să zbori pentru o plimbare de o sută de kilometri? Chiar ajungi pe cel mai înalt vârf din Tenerife, Pico de Teide, fără permis? Și e măcar o idee bună să porți pentru asta pantofi barefoot?

De ce tocmai pe jos?

În ultimii ani, mersul pe dealurile noastre și pe munți mai mari a devenit una dintre activitățile mele preferate. Dintr-un motiv necunoscut, chinul pe vreo pantă abruptă, cu promisiunea unor priveliști și (mai ales) a mâncării, mi se pare timp excelent petrecut. Uneori mă gândesc că aș putea să-mi petrec vreo vacanță și altfel decât mergând pe jos undeva. Poate aș putea pur și simplu să stau într-un resort și să mă întorc pe șezlong la fiecare jumătate de oră. Problema e că mâncarea — fie cea scoasă din rucsac, fie cea cumpărată cu „taxă” de altitudine — are cel mai bun gust după ce ai trecut de câteva ori pe lângă moarte clinică.

Cu filosofia asta și cu o săptămână de concediu pe care trebuia neapărat s-o iau, am ajuns, aproape din întâmplare, pe GR 131 în Tenerife. Abia așteptam urcarea pe cel mai înalt munte din Spania, paella, vreme însorită și oameni faini. Doar că, până la urmă, totul a ieșit puțin altfel…

Pantofi barefoot la munte? De ce nu!

În Tenerife poți călători tot anul, însă iarna noastră aici sunt condiții ideale pentru hiking. Temperatura e fix pe la peste douăzeci de grade și, odată cu asta, ai nevoie de mai puțină apă în spate.

Dacă ai același set de „fixuri” ca mine — adică iubire pentru munți și iubire pentru barefoot — mai devreme sau mai târziu dai de problema ce încălțăminte porți la munte, când toată lumea ne-a repetat mereu că la munte ai nevoie de o bocancă rigidă.

Când făceam bagajul pentru GR 131, mi-am zis că îi iau pur și simplu. Ideea de a merge în încălțăminte rigidă chiar mă speria. Ca să ne înțelegem: în ultimii cincisprezece ani am încercat diverse bocanci de firmă — și din toți, mai devreme sau mai târziu, am făcut bășici. După traversarea Munților Tatra de Jos am lăsat chiar o pereche lângă tomberoane, la finalul traseului.

La mine, „castingul” pentru încălțăminte de teren a fost câștigat de SALTIC OUTDOOR FLAT. Dintre toate variantele mai sportive de încălțăminte barefoot pe care le oferă piața noastră, pentru mine au fost cele mai comode. Din excursiile anterioare știam și că nu mă strâng nicăieri, sunt rezistente datorită protecției mari din jurul pantofului și țin și la o ploaie ușoară. Am mers cu ele în ture de o zi și a fost mereu ok. Asta a fost prima dată când știam că mă așteaptă o diferență de nivel serioasă și cam o sută de kilometri.

Ce să-ți iei în bagaj pentru Canare iarna

Temperaturile variază de la unele de-a dreptul de vară până la unele chiar de iarnă. Cu cât ești mai aproape de cel mai înalt munte din Spania, cu atât temperatura e mai mică și scade și sub zero grade. Așa că trebuie să iei și lucruri care, la prima vedere, par absurde… de exemplu mănuși. Ca haine, îmi iau totul într-un interval între pantaloni scurți și geacă de puf.

Camparea în afara parcului național e tolerată, așa că îmi iau cort, izopren și sac de dormit. Nu pot lipsi arzătorul și mâncare pentru câteva zile. E și o insulă cu deficit de apă, așa că mă pregătesc psihic să car mai multă apă în spate. Evident, nu lipsesc bețele de trekking, trusa de prim ajutor și șervețelele umede. În total, îmi ies 12 kg.

Prima zi: Misiunea cartușul de gaz

După aterizare, mă mut în nordul insulei și mă cazez la cel mai ieftin hostel. Din păcate, și „cel mai ieftin” aici înseamnă 800 Kč. Toată dimineața următoare caut un cartuș de gaz. Bat tot orașul cu transportul public local și, când deja mă împac cu ideea că o să fiu ca Reese Witherspoon în filmul Divočina, vânzătorul de la Decathlon mă trimite la magazinul Merlin, unde chiar au cartușe. Norocul meu cu ghinion: doar de 500 g. În rucsacul meu nu mai încape acum nici măcar un șervețel de hârtie în plus și pornesc cu autobuzul spre începutul traseului. 

Am decis să încep din La Esperanza, dar poți porni și din Arona sau îți poți prelungi traseul cum vrei. Când, în sfârșit, pornesc cu mare fast, e deja după prânz. Nerăbdătoare, transpir în prima urcare și mă surprinde neplăcut greutatea rucsacului. Imediat ce intru în pădure, întâlnesc trei oameni, apoi pe nimeni. Cumva îmi imaginam că va fi mai animat. Îmi fac griji din cauza vântului… crengile se îndoaie și caut în zadar un loc unde să pot pune cortul. Mă salvează, ca de nenumărate ori, mapy.cz. Găsesc un adăpost și mă îndrept spre el. 

Curajul de noapte

Încă nu v-am mărturisit un lucru. Excursia asta a fost o provocare pentru mine. Nu pentru că mergeam singură, ci pentru că am decis să dorm singură afară. Ani la rând m-a speriat și m-a ținut pe loc. Acum am simțit cumva că a venit momentul să rup blestemul ăsta. 

Când ajung la adăpost, găsesc acolo doi băieți. Ghiciți de unde sunt? Exact, sunt de-ai noștri. Recunosc fără tortură că mă bucur destul de mult — și datorită acoperișului pe care îl are adăpostul. Îmi amân curajul pentru noaptea următoare. Dimineața nu mai e nici urmă de vânt, ne luăm rămas-bun și plecăm fiecare în direcția lui. Ținta mea de azi e apa, la 20 km distanță. 

A doua zi: În Saltic-uri îmi merge brici

Toată ziua merg prin pădure. Mai întâi urc 800 m diferență de nivel, ca apoi să-i cobor pe toți înapoi. În Saltic-uri pășesc excelent. Din când în când se vede deja Teide, dar încă e destul de departe. Întâlnesc din nou doar câțiva oameni și mă bucur de timpul petrecut în pădure. Când ajung la apă, se înserează deja. Ridic repede cortul și gătesc cina. Paradoxal, mă simt mai în siguranță la câțiva pași de adăpost, unde nu mă vede nimeni. Pe la șapte seara mă bag la somn și mă așteaptă cam douăsprezece ore în cortul meu în formă de sicriu. Pădurea, de fapt, nu-mi dă frică — iar celelalte frici le îngrop cu forța. Ce altceva să fac în situația asta? Evident, mă trezesc la fiecare sunet suspect = la fiecare sunet, dar, din fericire, sunt obosită, așa că dorm relativ bine, în condițiile date. 

A treia zi: Peisaj lunar și o peșteră înfricoșătoare

În a treia zi, mândră că am supraviețuit, pornesc mai departe. La început drumul merge pe curba de nivel, apoi începe o urcare fără sfârșit. Când ajung la restaurantul de la limita parcului național, mă întăresc cu un steak și un desert. Am o dilemă: ce fac mai departe… Până la urmă, la recomandarea unui prieten, decid să continui, deși știu că acolo camparea e interzisă. Ținta mea e peștera Montana Blanca. 

Decorul se schimbă într-un peisaj aproape lunar și, din nou, aproape nimeni nicăieri. Îmi zic că sigur va fi cineva în adăpostul de urgență. N-a fost. Ajung acolo aproape pe întuneric, caut locul o vreme — e destul de ascuns și, sincer… destul de înfricoșător. Nici faptul că văd două siluete alergând undeva deasupra mea, pe munte, nu-mi aduce liniște. Nu ridic cortul, pentru că nu găsesc nici măcar un singur păianjen. Bate vântul și e destul de frig. Azi îmi apreciez sacul de dormit din puf. Cu planul de a mă trezi la două dimineața și de a porni la trei spre răsăritul de pe Teide, mă bag la somn. Adică, cel puțin încerc, însă somnul nu vine și mă lovesc de o problemă ciudată. E o liniște incredibilă. O liniște în care aud cum mi se întoarce un fir de păr în glugă și cum îmi bate inima. Adorm și mă trezesc pe rând, iar la două dimineața mă ridic ca un zombie și fierb terciul.

A patra zi: Când pantofii barefoot îți strică planurile

Chiar înainte să pornesc, aud pași și voci ale altor nerăbdători. După o noapte pe jumătate nedormită, îmi mobilizez toate forțele și pornesc și eu. Urcarea e la început domoală. E întuneric, dar luna și o mulțime de stele ne luminează drumul. Trebuie să spun că a fost aproape magic. Din contemplarea mea mă smulg rangerii parcului. După sfaturile „înțelepte” de pe internet, care spun că la răsărit nu verifică nimeni permisul, nu m-am stresat prea tare să-l obțin. Ei bine, verifică. Un tânăr spaniol mă lasă să mă înregistrez pe site și cred că e gata. Dar tuturor le verifică și echipamentul. Am tot ce-ți trece prin cap… până se uită la pantofii mei. Îmi dau seama că nu o să fie prea încântat. Dar că o să-mi spună că nu mă lasă sus din cauza lor, asta nu mi-a trecut prin minte. Stau acolo ca și cum mi-ar fi turnat cineva o găleată cu apă rece în cap! Încerc tactici de la cea rațională — că știu să merg în pantofii ăștia — până la ochi de cățel, dar nimic nu funcționează. Deși sunt la un pas de lacrimi, de la mine nu le vede. 

Și acum? Marș de noapte și frig

Încep să tremur de frig, pentru că stau acolo de ceva vreme, așa că nu-mi rămâne decât să inventez un plan alternativ. Trebuie să mă întorc puțin și apoi să reintru pe GR 131. Pe drumul în jos întâlnesc oameni care urcă, iar inima îmi bate de nervi. Mă opresc pentru o clipă și mă uit în sus. Îmi place să privesc cerul înstelat și decid că măcar de acest „bonus” neașteptat de noapte să mă bucur. Merg și merg, îmi e în continuare frig, dar nu mai am nimic în plus pe care să-l pot îmbrăca. După doisprezece kilometri ajung la centrul turistic, unde e și restaurant și hotel. În gând sper la o cafea și un mic dejun, e aproape ora opt și soarele începe să se arate încet. Intru pe ușa hotelului, dar mă întorc imediat din drum cu explicația că gătesc doar pentru cei cazați. Asta chiar mă enervează. În loc de ouă, îmi iau la al doilea mic dejun de azi un flapjack. Afară, cu degetele înghețate, încălzesc o pernă termică și îmi rezerv cazare în Vilaflor, la 13 km distanță. Bag traseul în hartă și pornesc pe cea mai scurtă rută — cum altfel decât la deal.

Cum să aduni tot ghinionul într-o singură zi

Din fericire, soarele începe să încălzească. Când conectez telefonul la power bank, îmi dau seama că telefonul nu se încarcă deloc. Bateria îmi arată 15% și îmi scot căștile din urechi. Îmi dau seama că, dacă rangerul m-ar fi lăsat pe vârful Teide, ar fi însemnat să mai petrec o noapte afară și fără telefon. Poate că, de fapt, a ieșit cum a fost mai bine. Încă nu știu pe ce drum am apucat. Când am căutat rapid traseul, nu am observat că o porțiune e doar punctată, adică nemarcată. E un drum pietros la vale, fără marcaje, doar din când în când o potecă bătătorită… și uneori nimic. Scot des telefonul ca să știu dacă țin direcția corectă. Când ajung pe drumul principal, răsuflu ușurată. Ultima provocare sunt treptele de piatră în coborârea spre orășelul Vilaflor. Acolo picioarele mele obosite protestează destul de tare și talpa subțire a pantofilor nu ajută prea mult, dar e suficient să-mi amintesc de bășica de pe toată călcâiul de pe drumul spre Santiago și, dintr-odată, merg mai bine. Cred că pentru azi e suficient. Cum ajung la cazare, telefonul meu cedează. Obosită și flămândă, mă duc la primul local pentru o masă serioasă.

A cincea zi: Finalul la ocean

În ultima zi mă mai așteaptă doar 18 km până la Arona. Traseul trece mai întâi prin pădure, unde nu întâlnesc pe nimeni. Apoi coboară spre coastă, mă bucur de priveliști superbe. De acolo iau autobuzul până în Los Christianos, unde am Airbnb pentru două nopți. Vreau să mă odihnesc înainte de zbor și să mai prind puțin soare.

Cum au rezistat picioarele mele și ce aș face altfel data viitoare?

Am ajuns mulțumită, fără bășici și cu toate unghiile la locul lor. Pantofii arată și ei — după o curățare serioasă — aproape ca noi. Ca să nu doar laud: în ultimele două zile de trek s-a mers mult pe pietre și, cu talpa subțire, a fost uneori enervant. Problema asta se poate reduce dacă pui în pantof o branț (se vinde de către producător). Astfel pantoful devine mai rigid. Partea superioară a pantofului a rămas neatinsă după toți kilometrii. 

Privind înapoi, câteva luni mai târziu și mai înțeleaptă după alte traversări, mi-aș lua mai puține haine: două perechi de pantaloni sunt suficiente și la fel și șosetele. Cortul care arată ca un sicriu nu l-aș recomanda. E incredibil de nepractic — nu poți nici măcar să stai în el, darămite să te schimbi. În plus, se vede din prima că în cort e o singură persoană. Simțurile mele hiper-vigilente am învățat să le păcălesc, când dorm afară, cu dopuri de urechi și mască de ochi. Încearcă, e grozav! Nu-ți face griji, sunetul unei drujbe tot te va trezi, cu siguranță. 

Și ce s-a întâmplat cu celelalte lucruri pe care mi le planificasem? Cu paella, am colindat nenumărate restaurante, dar nicăieri nu mi-au făcut pentru o singură persoană. Cât despre oameni, m-a surprins cât de goală era toată poteca, așa că nu-mi aduc nicio prietenie nouă. Îmi aduc însă o grămadă de amintiri, curajul bifat și un fund ars de soare. Spune tu: o astfel de aventură nu o trăiești într-un complex hotelier.

Dacă vrei să citești mai multe informații factuale despre traversarea Tenerife, aici este articolul. 

Autoarea articolului și a fotografiilor este Nikola Cejnarová – asistentă medicală, cu drag de călătorii, munți și cafea. O găsești fie pe vreun vârf, fie pe Instagram.